Demolarea Pantheonului National – Cazul EMINESCU

[wirtz]

În fiecare an, la 15 ianuarie, s?rb?torim ziua de na?tere a Românului Absolut, Mihai Eminescu, iar la 15 iunie îi comemor?m dispari?ia. Din p?cate, înc? din timpul vie?ii marelui creator ?i pîn? în zilele noastre, a existat o campanie def?im?toare de propor?ii uria?e. Ne propunem s? facem o scurt? trecere în revist? a tentativelor de asasinat moral îndreptate împotriva Doctrinarului Na?ional. Prima ?i cea mai celebr? mîr??vie a fost s?vîr?it? de poetul, criticul literar ?i ziaristul Alexandru Macedonski, în august 1883, la nici dou? luni de la declan?area presupusei „boli” de care ar fi suferit Eminescu.

În revista „Literatorul” era publicat? o epigram? cu urm?torul con?inut: „Un X… pretins poet – acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-a? plînge dac?-n balamuc/ Destinul s?u n-ar fi mai bun,/ C?ci pîn? ieri a fost n?uc/ ?i nu e azi decît nebun”. Dup? cum se vede, Mihai Eminescu nu a avut parte în timpul vie?ii (?i nici dup? moarte) doar de recept?ri pozitive. S-au g?sit unii care s?-i socoteasc? mai multe defecte decît calit??i ?i s? încerce doborîrea sa de pe un soclu pe care abia îl ridicase o genera?ie entuziast?. În acest sens, crestoma?ia în mai multe volume „Detractorii lui Eminescu”, apar?inînd universitarului ie?ean Alexandru Dobrescu, reprezint? un bun instrument de lucru pentru eminescologi, dar ?i o culegere de real interes pentru publicul larg, avînd în vedere c? atacurile venite dinspre contemporanii Poetului Nepereche nu fuseser?, în marea lor majoritate, republicate.

S? facem cîteva exemplific?ri. De pild?, portretul realizat pe la 1875 de c?tre un oarecare Gr. Gellianu înc?lca orice regul? a bunului-sim?: „Întrebuin?înd figuri neîn?elese, în?irînd, unele dup? altele, cuvinte care nu produc nici un sens, sfidînd gramatica ?i analiza logic?, ?i prin urmare f?r? farmec ?i preciziune posibile în limbaj, torturînd necontenit rima ?i ritmul, ?i prin urmare f?r? u?urin?? posibil? în versificare, iat? cum ne apare d. Eminescu”. Într-un lung ?i r?ut?cios „studiu”, serializat între 1894 ?i 1896, Aron Densu?ianu afirm? c? Eminescu „avea prin mo?tenire germenele aliena?iunii, care a fost alimentat printr-o boal? contras? dup? aceea” ?i c? „preocupa?iunea constant? îi erau conexiunile de amor”. Capodopera eminescian? „Luceaf?rul” este considerat? „o bîiguial?, nu se poate mai isteric?”, în care g?sim „un amor bolnav, un somnambulism”.

Cît despre stil: „nici un rost de ac?iune, nici o dezvoltare fireasc? de idei ?i sentimente, totul o dîrdîire lung? de acelea?i stihuri, de acelea?i idei, care adeseori se bat în capete”. Opera poetic? este pus? sub semnul imoralit??ii: „Va s? zic? amorul ?i femeia nu prezint? alte calit??i decît carnea! Te mai afli oare aici în templul muzelor, ori în bordel? În aceast? abrutizare este f?r? îndoial? a se c?uta succesul nemeritat ?i, prin urmare, trec?tor (sic!) al unor asemenea poezii”. Noi „recorduri” în materie de lez-Eminescu stabilea textul def?im?tor publicat, în 1891, de c?tre Alexandru Grama, mai mult citat decît citit, ?ocant ?i nedrept, otr?vit ?i putred.

Geniul Na?ional este catalogat ca „biet versificator tare de rînd, tîmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupa?iunile ?i tendin?ele sale ?i prin aerul social ?i literar în care a tr?it”. Considerarea lui Eminescu ca un model demn de urmat ar constitui o erezie periculoas?, întrucît „ce poate fi demn de imitat în via?a unui aventurier, care nicicînd n-a f?cut un studiu serios ?i sistematic; care, corupt ?i stricat în suflet ?i în inim?, înc? în tinere?e era deja blazat ?i ostenit de lume ?i pentru aceea lipsit de orice idealism; care, gol de alte sim?iri nobile, nu numai a cîntat, ci ?i a practicat erotismul animalic, pîn? cînd, lovit de s?ge?ile lui chiar în obositul creier, mintea i s-a dus în Nirvana lui Schopenhauer ?i a indienilor, iar trupul i s-a mai tîrît cî?iva ani, pîn? ce, în floarea vîrstei, s-a dus ?i el tot acolo; ce poate fi, mai zicem o dat?, demn de imitat în via?a unui atare om?”.

Stupefiant (nu-i a?a?), dar nu mai pu?in stupefiant decît finalul: „Purtat-a bietul român în urma tristelor împrejur?ri ale timpului destule juguri. (…) A?a ru?inos îns? ca jugul lui Eminescu n-a fost nici unul. N-a fost nici unul, c?ci în acelea ne-au înjugat str?inii, în al lui Eminescu îns? ne-au înjugat românii, care sînt carne din carnea noastr? ?i sînge din sîngele nostru” etc. În 1903, Anghel Demetriescu îl opunea pe Eminescu… lui Alecsandri, considerîndu-l pe primul „tulbure ?i torturat, exagerat în expresie ?i violent în concep?ie, cufundîndu-se în adîncul lucrurilor pîn? la a divaga ?i a fi neîn?eles lui însu?i, boem de o spe?? pu?in amabil?, camarad incomod ?i ap?r?tor primejdios al cauzelor ce sprijinea”, dar ?i „s?rac ?i nenorocit, neb?gat în seam?, exploatat chiar de cei ce-l pre?uiau”.

Acela?i autor opina c? Eminescu nu avea valoare nici ca poet, nici ca ziarist, fiind „un filozof ignorant cum se credea ?i ziarist de nevoie, prea mîndru ca s? coboare la serviciile ce putea face, prea m?rginit ca s? se înal?e pîn? unde mîndria lui îndemna, prea egoist ca s?-?i deschid? inima marilor simpatii, osîndit, prin firea lui ?i prin împrejur?rile în care fusese aruncat, a lupta f?r? convingere, a fi ziarist f?r? a iubi aceast? meserie, a scrie cu patim? personal? f?r? motive personale”. Atacurile antieminesciene se „clasificizau” în edi?ia (prim? ?i ultim?!) din 1932 a lucr?rii „?tiin?ifice” intitulat? „Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, apar?inînd doctorului C. Vlad – autodefinit ca „medic care se ocup? cu t?m?duirea nevrozelor”. M? voi referi în fug? (scornelile nu merit? s? te opre?ti prea în am?nunt asupra lor; mai mult? aten?ie trebuie acordat? c?r?ilor serioase despre via?a marelui creator, cum ar fi cele scrise de Ovidiu Vuia, N. Georgescu sau C?lin Cern?ianu!) la cîteva pasaje despre care nu am curajul s? pretind c? ar fi cele mai dure, pentru simplul fapt c? toat? cartea e scris? în stil bulevardier.

Autorul realizeaz? o „schi??” a structurii mintale a lui Eminescu, care, cic?, ar corespunde diagnosticului clinic incontestabil de „skizoidie”, caracterizîndu-se prin: 1) neadaptare la realitate, înstr?inare progresiv? de lumea extern?, negativism; 2) narcisism extrem, ducînd la „o parez? a afectivit??ii fa?? de toate impresiile ce-i vin din afar?”; 3) întoarcere spre sexul propriu (ambiguitate a orient?rii sexuale, incapacitate de seduc?ie, izolare erotic?); 4) grandomanie („Nu-l ?inea pe nimeni vrednic de a fi judec?torul s?u!”); 5) mizofilie (neglijen?? în leg?tur? cu persoana proprie, care poate ajunge pîn? la gatism); 6) masochism („Ca subiect a fost un sadic cu sine: îi pl?cea s? se chinuie, s?-?i strice toate rosturile ?i s? fie nevoit a tr?i în mizerie. (…) Ca obiect a fost un masochist, pentru c? se compl?cea în suferin?? pîn? la voluptate”); 7) raptusuri (hot?rîri bru?te, luate f?r? premeditare), bizarerii (atitudini ciudate, frizînd patologicul), verbigera?ie („acel joc cu un singur cuvînt pe care-l vîntur? pîn? la pierderea în?elesului”); 8) scindarea eului, pe dou? planuri – vertical ?i orizontal.

Cheia de bolt? a întregii teorii este chiar finalul c?r?ii, unde doctorul C. Vlad dezv?luie natura profund… uman? ?i, deci, perisabil?, a Doctrinarului Na?ional, care, din geniu tutelar al civiliza?iei românilor, devine – printr-o tr?s?tur? de condei – un om, un simplu om, un om banal, mediocru, vicios ?i bolnav, care nu poate servi drept model nim?nui din cei care-i vor urma: „Îns?… îns?, cînd stai ?i te gînde?ti, groaznic e acel piedestal al nemuririi! Nu e cl?dit din aur ?i argint, ci din s?rate ?i amare lacrimi cristalizate. Un piedestal f?cut numai din m?rg?ritare, dintre care fiecare reprezint? un fenomen de ap?rare a unei biete scoici contra col?urilor unor fire de nisip care se înfig neîndur?tor în frageda ei carne înfiorat? de durere roz?… Un piedestal… un fel de a se în?ela pe sine. Un piedestal… un fel de atunci nu vroiai tu, acum nu vreau eu.

Un piedestal, pe care ?i-a în?l?at cît mai sus spiritul, ca s? aib? în?l?imea necesar? de unde s? se pr?bu?easc? definitiv… bietul om”. Cît? dreptate a avut sau n-a avut acest C. Vlad, ?tim exact dac?-i cercet?m posteritatea… inexistent?! Eu, cel pu?in, n-am auzit de el pîn? n-am cump?rat cartea dintr-un anticariat. Eminescu, îns?, i-a supravie?uit – ?i lui ?i tuturor celorlal?i detractori care i-au mînjit tronul voievodal… În anii ’50, bol?evicii interziceau textele politice ale lui Mihai Eminescu, precum ?i poeziile sale cu un pronun?at caracter patriotic ?i na?ionalist.

Din toat? opera liric? a marelui nostru gînditor, politrucii au preferat s? popularizeze doar poemul „Împ?rat ?i proletar”, c?ruia i s-au dat interpret?ri eronate ?i abuzive. Concret, se inten?iona transformarea postum? a lui Eminescu într-un precursor al comunismului în România, ceea ce nu a fost în nici un caz. „Doina” a fost interzis?, iar retip?rirea ei a avut loc tîrziu, în anii ’80, cînd (în urma interven?iei salutare a scriitorilor Corneliu Vadim Tudor ?i Eugen Barbu) s-a realizat reproducerea integral? (fotocopiat?), a volumului de „Poesii” publicat în decembrie 1883 de c?tre Titu Maiorescu la Editura „Socec”. În aceea?i perioad?, ?ef-rabinul Moses Rosen a condus o campanie diabolic? de interzicere a volumului IX a „Operelor” lui Eminescu, ceea ce s-a ?i întîmplat, lucrarea fiind retras? din circula?ie. S-au opus acestei noi crime de lez-Eminescu mai mul?i intelectuali patrio?i, între care Corneliu Vadim Tudor, Pompiliu Marcea ?i Alexandru Oprea (ultimii doi avînd s?-?i g?seasc? sfîr?itul, înainte de vreme, în condi?ii suspecte). Dup? 1989, ofensiva anti-Eminescu a continuat. În num?rul 265, din 27 februarie – 5 martie 1998, al revistei „Dilema” (tip?rit?, la vremea respectiv?, pe banii Guvernului României, adic? ai contribuabililor) au fost g?zduite mai multe articole în care se proclama ca o necesitate stringent?… „desp?r?irea de Eminescu”.

În cel mai neostalinist mod cu putin??, Eminescu era privit ca o piedic? împotriva integr?rii României în Europa, na?ionalismul ?i conservatorismul s?u fiind o frîn? în calea progresului societ??ii. De asemenea, se sublinia necesitatea „rescrierii” vie?ii ?i operei eminesciene (adic? tîrîrea în noroi a marelui nostru înainta?)… Doi ani mai tîrziu, în anul 2000, ap?rea un alt scandalos text antieminescian, într-o publica?ie care, culmea blasfemiei, se numea… „Timpul”. Iat? ce se afirma acolo: „E chiar pu?in cinic s? vorbim despre s?r?cia lui Eminescu, despre felul în care a fost exploatat, în cazul unui om care cî?tiga, la ‘Timpul’, circa o mie de dolari de ast?zi. (…) Era un conservator, într-o perioad? cînd problemele României era (sic!) modernizarea ?i paseist, într-o epoc? în care interesant era, mai degrab?, viitorul decît trecutul”. F?r? comentarii. De Vlad Hogea